Ciudat. Mă simt total altfel şi totuşi.. la fel. Ce se întâmplă? Încep să mă activeze acum? Nu, nu cred. De fapt.. nu, nici vorbă de aşa ceva. Fac aceleaşi greşeli în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare secunda. Da, totul e la fel. Dar satelitul din inimă încearcă să-mi spună ceva, altceva decât până acum. Să se fi schimbat ordinea? Nu, imposibil. Prea mare rapiditatea vibraţiilor. Dar mintea mea e claustrofobă şi acum i-aţi dat drumul. Se simte. E aproape. Are alură de câine însetat de sânge. Vrea să-mi muşte din senzaţii, din pofte, din priviri, din amintiri. Vărs o lacrimă pentru una dintre ele pentru că simt că nu am puterea să mă debarasez încă de ea. Aş vrea să o iau de la capăt. Pot, te rog? Mă laşi? Nu este nimic ce nu aş face pentru asta. Totul! “Nu”, îmi răspunde inima autoritară.
Şi ne schingium, ne împrăştiem ochii, ne dor oasele. Dar niciodată nu va fi astfel, aceasta este o poveste diferită. Nu voi lăsa la voia destinului sfârşitul. Nu, nu acum, dupa tot ce am făcut. Spune-mi că vei renunţa! Acum! Nu mai am forţe. Vreau să ies din apa tulbure în care mi-am găsit locaşul. Vreau altceva. Vreau totul, dar puţin. Mă ajuţi, te rog? Însângerată, îşi scoate ochiul şi mi-l aruncă de la distanţă. Palma îl primeşte ca şi cum ar fi al lui, ca şi cum nici nu ar fi existat separate. Mă uit contemplativ după amintirea care pleacă, care mă lasă fără ce am mai scump, fără morală.
Îmi sărut degetele de parcă aş vrea să sălăşluiesc sub unghii, sub pământul din care m-am ridicat, sub vălul din faţa mea, sub intestine, sub.. mine. Atât şi nimic mai mult sau mai puţin. Dar nu, nu pot. Raţiune, vino! Inimă, pleacă! O scoica îmi trece prin faţa ochilor şi mă simt din nou acolo, la El. Simt totul.. cum ne jucam unul cu inima celuilalt, cum palmele noastre se făceau una, cum după o perioadă nu ne mai ascundeam după palme, cum am reuşit într-o seară victorioasă să ne apropiem ideile şi să ne contopim şi inimile. Dar după aceea, inima mea a fost pierdută. Şi cum o strig acum să plece, atunci o chemam înapoi. O voiam cu tot dinadinsul, dar EL, EL ma făcea să uit că o mai am, că am avut-o vreodata. El nu ştia că eu trăiam doar cu şi prin inima lui care era intacta. A lui nu voia să plece de lângă minte.
Au trecut clipele şi m-a lăsat şi fără inimă şi fără clipele de uitare. Acum am doar mintea şi o rămăşiţă dintr-un fost suflet din care fiecare şi-a luat cât a dorit. Şi acum îl înjur. Tare! Sunt sigură că mă aude şi nu mă uită. Dar am eşuat. Nu mă aude. Mă vede ca pe o fantasmă ce trece din când în când prin faţa lui şi căreia îi aruncă în fiecare secundă câte o săgeată de foc. Săgeata m-a atins chiar mult timp, dar am reuşit să mă feresc de ea. Am fugit în fiecare zi câte puţin. Acum sunt departe.. nici explozia nu i-o mai văd, nici pe EL nu-l mai văd. E ca un alb ce mi se aşterne în faţa ochilor. Dar în nopţile prea scurte vine spre mine ca o pată neagră şi mi se aşterne peste albeaţă, peste aşternut, peste cameră, peste oraş, peste lume. Mai trebuie puţin să suport. Pereţii mă apasă, uşa se deschide, dar nu pot păşi afară. Îmi face semn cu mâna o lumină, o vibraţie, doua, trei.
Muşchii se încordează, vreau coordonatele corecte. Caut mintea şi se apropie cu paşi repezi, mă prinde de mână şi încearcă să mă scoată din încordare. Pereţii se apropie tot mai mult. Ajutorrrr! Închid ochii şi mă trezesc în afara camerei. Mulţumesc! Dar mintea priveşte prin mine, dincolo de pereţi. Mă întorc şi îmi văd inima, sufletul, tot ce m-a rănit până atunci, explodând, sfâşiat de durerea pe care o acumulase. Eu doar priveam. Nu puteam face nimic, dar mai important e că.. nici nu voiam. Sunt liberă! Am scapat de El, de Timp!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu