Concept. Idealizare.

“Trăiam în dulci latrine ..”. Şi mi-e dor. Pentru că astăzi .. chiar în momentul ăsta sufletul îmi alunecă spre margine încet, dar sigur. Il strig. Ţip. Devin isterică. Dar el parcă nu mă aude, este Dincolo. Nici măcar nu se întoarce spre mine să-mi vadă durerea. Nu. Nu-i mai pasă? Nu accept. Dar totuşi eu continui. Scot sunete dulci, încerc să-l ademenesc cu fericirea, dar pentru o secundă mă străpunge cu o privire dură şi naivă în acelaşi timp şi-mi strigă, scuipându-mă pe faţă: “Nu mai am nevoie de tine, de amăgirile tale căci eu .. eu astăzi mi-am găsit fericirea.”.

Se întoarce cu tot corpul lui de şarpe spre răsărit. Se vede că e hotărât. Dar totuşi nu pot renunţa la el atât de uşor. Nu. El e al meu, nu al fericirii. Căci fericirea şi-a închipuit-o. E aievea. Nu există în niciun context, sub nicio formă, nu are spaţialitate şi nici temporalitate. De ce ai crede că ai găsit ceva ce nu are corporalitate? Fericirea e doar un concept prost explicat de oameni. Da, sigur că asta este. Nimic mai mult. Nimic mai puţin. Şi totuşi de ce vorbesc despre ea ca şi cum ar exista? Oare sufletul meu a găsit răspunsul la întrebarea aceasta înaintea mea? Oare deţine el Adevărul? Oare am uitat eu ce înseamnă fericire? Oare sunt eu prea singură pentru sinele propriu? Oare am respins tot ce ţinea de Ea? Oare am încercat să mă detaşez ca să nu am de-a face cu înşelăciunea? Oare sunt … Nefericită?

Ce înseamnă fericire? Ce-i aia? Cu ce o mănânc? Cum o fierb? Cum mi-o gătesc ca să se întrupeze în viaţa mea? Da, tocmai am realizat că mi-e dor de ea. Deci există. Dar unde a stat ascunsă până acum de nu am văzut-o? De ce nu mă vrea? Am greşit prea mult? Am vrut prea mult să o am şi am pierdut-o dintr-o dată? Să nu-mi fi funcţionat reamintirea? Dar .. nu mai contează toate astea. Contează că acum e aici, e în sufletul meu şi acum e şi în mintea mea. E materialitatea mea. E tot ce mai am. E tot ce voi mai putea avea. Mi-o accepţi? Mi-o dăruieşti? Hai să o împărţim mai bine. Da, cel mai bine.

Mi s-a întors sufletul. Nu mai are formă de şarpe. E un cerc perfect drept. Îl întorc pe toate părţile. Îl examinez. Are o altă culoare parcă. Da, asta e singura schimbare. Dar nu-mi pot da seama ce culoare e. E o amestecătură. Ar vrea să-mi spună ceva, dar îl opresc. Analizez în continuare. Mai descopăr o culoare. Este roşiatică-verzuie. Este culoarea unei ieşiri în parc în zorii zilei de ieri. Este culoarea liniştii. Este culoarea unui  sentiment pasional. Este culoarea unui sentiment mai mult inocent. Este culoarea momentului în care El se uită la tine şi, fără să-ţi spună nimic, îţi spune absolut tot. Este culoarea unui zâmbet. Este culoarea unei cafele de după două ore dormite. Este culoarea Mea şi a Ta. Este culoarea Fericirii.