Cauta astazi !

marți, 25 mai 2010

Acceptare.

Vreau un chit care să-mi arate drumul corect. Vreau să cred în tot ceea ce este. Dar cred în imanentism. Atunci despre ce anume aberez eu aici? Dar nu vreau să concept un asemenea lucru. Refuz să cred lumea. Refuz să mă uit la plecări, la aşteptări. Refuz să aud cum se bate gongul de decapitare. Refuz să mă conformez. Refuz să mai privesc ochii şi mâinile cu calm. Refuz să mă întorc acolo unde nu mă aşteaptă nimic. Refuz compromisul. Refuz banalitatea. Refuz finalităţile. Refuz răul. Refuz natura. Refuz să accept. Şi accept să refuz!

vineri, 21 mai 2010

Ore.

Odată ce ai învăţat să renunţi, devine un obicei. Astăzi nu vreau să fiu învăţată.

marți, 4 mai 2010

Sete.

Ciudat. Mă simt total altfel şi totuşi.. la fel. Ce se întâmplă? Încep să mă activeze acum? Nu, nu cred. De fapt.. nu, nici vorbă de aşa ceva. Fac aceleaşi greşeli în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare secunda. Da, totul e la fel. Dar satelitul din inimă încearcă să-mi spună ceva, altceva decât până acum. Să se fi schimbat ordinea? Nu, imposibil. Prea mare rapiditatea vibraţiilor. Dar mintea mea e claustrofobă şi acum i-aţi dat drumul. Se simte. E aproape. Are alură de câine însetat de sânge. Vrea să-mi muşte din senzaţii, din pofte, din priviri, din amintiri. Vărs o lacrimă pentru una dintre ele pentru că simt că nu am puterea să mă debarasez încă de ea. Aş vrea să o iau de la capăt. Pot, te rog? Mă laşi? Nu este nimic ce nu aş face pentru asta. Totul! “Nu”, îmi răspunde inima autoritară.

Şi ne schingium, ne împrăştiem ochii, ne dor oasele. Dar niciodată nu va fi astfel, aceasta este o poveste diferită. Nu voi lăsa la voia destinului sfârşitul. Nu, nu acum, dupa tot ce am făcut. Spune-mi că vei renunţa! Acum! Nu mai am forţe. Vreau să ies din apa tulbure în care mi-am găsit locaşul. Vreau altceva. Vreau totul, dar puţin. Mă ajuţi, te rog? Însângerată, îşi scoate ochiul şi mi-l aruncă de la distanţă. Palma îl primeşte ca şi cum ar fi al lui, ca şi cum nici nu ar fi existat separate. Mă uit contemplativ după amintirea care pleacă, care mă lasă fără ce am mai scump, fără morală.

Îmi sărut degetele de parcă aş vrea să sălăşluiesc sub unghii, sub pământul din care m-am ridicat, sub vălul din faţa mea, sub intestine, sub.. mine. Atât şi nimic mai mult sau mai puţin. Dar nu, nu pot. Raţiune, vino! Inimă, pleacă! O scoica îmi trece prin faţa ochilor şi mă simt din nou acolo, la El. Simt totul.. cum ne jucam unul cu inima celuilalt, cum palmele noastre se făceau una, cum după o perioadă nu ne mai ascundeam după palme, cum am reuşit într-o seară victorioasă să ne apropiem ideile şi să ne contopim şi inimile. Dar după aceea, inima mea a fost pierdută. Şi cum o strig acum să plece, atunci o chemam înapoi. O voiam cu tot dinadinsul, dar EL, EL ma făcea să uit că o mai am, că am avut-o vreodata. El nu ştia că eu trăiam doar cu şi prin inima lui care era intacta. A lui nu voia să plece de lângă minte.

Au trecut clipele şi m-a lăsat şi fără inimă şi fără clipele de uitare. Acum am doar mintea şi o rămăşiţă dintr-un fost suflet din care fiecare şi-a luat cât a dorit. Şi acum îl înjur. Tare! Sunt sigură că mă aude şi nu mă uită. Dar am eşuat. Nu mă aude. Mă vede ca pe o fantasmă ce trece din când în când prin faţa lui şi căreia îi aruncă în fiecare secundă câte o săgeată de foc. Săgeata m-a atins chiar mult timp, dar am reuşit să mă feresc de ea. Am fugit în fiecare zi câte puţin. Acum sunt departe.. nici explozia nu i-o mai văd, nici pe EL nu-l mai văd. E ca un alb ce mi se aşterne în faţa ochilor. Dar în nopţile prea scurte vine spre mine ca o pată neagră şi mi se aşterne peste albeaţă, peste aşternut, peste cameră, peste oraş, peste lume. Mai trebuie puţin să suport. Pereţii mă apasă, uşa se deschide, dar nu pot păşi afară. Îmi face semn cu mâna o lumină, o vibraţie, doua, trei.

Muşchii se încordează, vreau coordonatele corecte. Caut mintea şi se apropie cu paşi repezi, mă prinde de mână şi încearcă să mă scoată din încordare. Pereţii se apropie tot mai mult. Ajutorrrr! Închid ochii şi mă trezesc în afara camerei. Mulţumesc! Dar mintea priveşte prin mine, dincolo de pereţi. Mă întorc şi îmi văd inima, sufletul, tot ce m-a rănit până atunci, explodând, sfâşiat de durerea pe care o acumulase. Eu doar priveam. Nu puteam face nimic, dar mai important e că.. nici nu voiam. Sunt liberă! Am scapat de El, de Timp!

luni, 3 mai 2010

Concept. Idealizare.

“Trăiam în dulci latrine ..”. Şi mi-e dor. Pentru că astăzi .. chiar în momentul ăsta sufletul îmi alunecă spre margine încet, dar sigur. Il strig. Ţip. Devin isterică. Dar el parcă nu mă aude, este Dincolo. Nici măcar nu se întoarce spre mine să-mi vadă durerea. Nu. Nu-i mai pasă? Nu accept. Dar totuşi eu continui. Scot sunete dulci, încerc să-l ademenesc cu fericirea, dar pentru o secundă mă străpunge cu o privire dură şi naivă în acelaşi timp şi-mi strigă, scuipându-mă pe faţă: “Nu mai am nevoie de tine, de amăgirile tale căci eu .. eu astăzi mi-am găsit fericirea.”.

Se întoarce cu tot corpul lui de şarpe spre răsărit. Se vede că e hotărât. Dar totuşi nu pot renunţa la el atât de uşor. Nu. El e al meu, nu al fericirii. Căci fericirea şi-a închipuit-o. E aievea. Nu există în niciun context, sub nicio formă, nu are spaţialitate şi nici temporalitate. De ce ai crede că ai găsit ceva ce nu are corporalitate? Fericirea e doar un concept prost explicat de oameni. Da, sigur că asta este. Nimic mai mult. Nimic mai puţin. Şi totuşi de ce vorbesc despre ea ca şi cum ar exista? Oare sufletul meu a găsit răspunsul la întrebarea aceasta înaintea mea? Oare deţine el Adevărul? Oare am uitat eu ce înseamnă fericire? Oare sunt eu prea singură pentru sinele propriu? Oare am respins tot ce ţinea de Ea? Oare am încercat să mă detaşez ca să nu am de-a face cu înşelăciunea? Oare sunt … Nefericită?

Ce înseamnă fericire? Ce-i aia? Cu ce o mănânc? Cum o fierb? Cum mi-o gătesc ca să se întrupeze în viaţa mea? Da, tocmai am realizat că mi-e dor de ea. Deci există. Dar unde a stat ascunsă până acum de nu am văzut-o? De ce nu mă vrea? Am greşit prea mult? Am vrut prea mult să o am şi am pierdut-o dintr-o dată? Să nu-mi fi funcţionat reamintirea? Dar .. nu mai contează toate astea. Contează că acum e aici, e în sufletul meu şi acum e şi în mintea mea. E materialitatea mea. E tot ce mai am. E tot ce voi mai putea avea. Mi-o accepţi? Mi-o dăruieşti? Hai să o împărţim mai bine. Da, cel mai bine.

Mi s-a întors sufletul. Nu mai are formă de şarpe. E un cerc perfect drept. Îl întorc pe toate părţile. Îl examinez. Are o altă culoare parcă. Da, asta e singura schimbare. Dar nu-mi pot da seama ce culoare e. E o amestecătură. Ar vrea să-mi spună ceva, dar îl opresc. Analizez în continuare. Mai descopăr o culoare. Este roşiatică-verzuie. Este culoarea unei ieşiri în parc în zorii zilei de ieri. Este culoarea liniştii. Este culoarea unui  sentiment pasional. Este culoarea unui sentiment mai mult inocent. Este culoarea momentului în care El se uită la tine şi, fără să-ţi spună nimic, îţi spune absolut tot. Este culoarea unui zâmbet. Este culoarea unei cafele de după două ore dormite. Este culoarea Mea şi a Ta. Este culoarea Fericirii.